A
pelul exercitat de catre intervenientul accesoriu este neavenit daca partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac

(Sectia litigii de munca si asigurari sociale, Decizia civila nr. 1680/A din 15 decembrie

2016, rezumata de judecator dr. Carmen Parvulescu)

Prin actiunea inregistrata la Tribunalul Arad sub nr. x/108/2016, reclamanta SC A... SRL B.... a chemat in judecata paratul C.... solicitand instantei ca, prin hotararea judecatoreasca pe care o va pronunta, sa oblige paratul la plata sumei de 233.964,77 lei, cu titlu de prejudiciu, cu dobanda penalizatoare de la data pronuntarii pana la data platii efective, cu cheltuieli de judecata.

Prin sentinta civila nr. 2718/22 septembrie 2016, instanta a respins actiunea ca neintemeiata si a obligat reclamanta la plata catre parat a sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut, in esenta, ca paratul a fost angajatul reclamantei in functia de agent de vanzari pana la data de 17 februarie 2014, cand raporturile de munca au incetat conform deciziei nr. 416/14.02.2014.

Reclamanta sustine ca prejudiciul a fost produs de parat ca urmare a faptului ca nu a informat angajatorul despre clientii care nu au platit la scadenta facturile si a livrat in continuare marfa acestora.

Prima instanta a constatat ca sustinerile reclamantei nu sunt dovedite prin nici un mijloc de proba. Paratul a declarat, prin nota explicativa nr. 414/14.02.2014, ca nu a livrat marfuri cu rea-credinta, iar cand i-a spus conducerea societatii reclamante sa nu livreze marfa la unii clienti, el nu a livrat.

De altfel, reclamanta s-a indreptat cu actiune in justitie impotriva clientilor rai platnici si a obtinut hotarari judecatoresti prin care acestia au fost obligati la plata sumelor de bani datorate, pornind chiar executari silite impotriva acestora, astfel incat nu se poate spune ca societatea reclamanta nu a stiut de clientii care nu au platit marfurile livrate.

Reclamanta nu a dovedit ca paratul si-a insusit sumele de bani pe care le solicita. Evidenta facturilor neplatite se tine de contabilitatea societatii reclamante, nu de catre parat, astfel incat el nu se face vinovat de prejudiciul retinut in sarcina lui.

Analizand conditiile raspunderii patrimoniale, prevazute de art. 254 alin. (1) din Codul muncii, prima instanta a constatat ca nu sunt indeplinite, intrucat reclamanta nu a dovedit culpa paratului in producerea prejudiciului, iar simplul fapt ca paratul a livrat marfuri clientilor care ulterior nu le-au platit, nu ii poate fi imputat in producerea prejudiciului.

In privinta cheltuielilor de judecata a facut aplicarea dispozitiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedura civila.

In termen legal, impotriva sentintei civile mentionate mai sus a declarat apel reclamanta SC A.. SRL, solicitand admiterea apelului si schimbarea in tot a sentintei apelate, in sensul admiterii actiunii asa cum a fost formulata.

In motivarea cererii de apel, se arata, in esenta, ca sentinta apelata este pronuntata pe considerente de protectie sociala, fara a se lua in considerare normele de drept aplicabile si prejudiciul efectiv produs societatii de catre parat.

Prejudiciul a fost produs prin incalcarea cu buna-stiinta a dispozitiilor art. 1.12 din actul aditional nr. 393/7 februarie 2006, care prevede, expres, obligatia paratului de a informa angajatorul despre clientii care nu isi achita la scadenta facturile si sa nu livreze acestora alta marfa pana la achitarea soldului debitor decat cu acordul expres al angajatorului. Astfel, paratul nu mai era in drept sa livreze marfa unui client pana la incasarea facturii/facturilor cu scadenta de 7 zile depasita. Paratul a incalcat flagrant aceste obligatii, neurmarind incasarea facturilor emise de el la scadenta.

Totodata, nu a informat conducerea societatii despre existenta clientilor cu datorii, asteptand ca el sa fie cel informat, si nici nu a cerut acceptul conducerii pentru a livra marfa acestor clienti.

Conform modului de organizare a activitatii paratului, acesta a primit autovehiculul specializat pentru transportul de preparate de carne, casa de marcat, facturiere si chitantiere, urmand ca el sa identifice clientii, sa le vanda marfa si sa incaseze pretul.

La fiecare predare de marfa facuta la sediul societatii, paratului i se preda, pe baza de aviz de insotire, o anumita sortimentatie de produse si in cantitatile solicitate de catre parat, care cunostea cerintele/comenzile clientilor, fara a se preciza, prin acel aviz, carui client urmeaza sa se livreze.

Inregistrarea facturilor in contabilitate nu poate exonera de raspundere paratul, atata timp cat exista clauza de la pct. 1.12.

Aceste obligatii nu sunt excesive, intrucat sunt impuse in toate contractele distribuitorilor de la firme importante, care le si respecta.

In speta, sunt indeplinite cerintele prevazute de art. 254 din Codul muncii pentru angajarea raspunderii patrimoniale, fiind incidente si dispozitiile art. 1350 alin. (2), art. 1355 alin. (1) si art. 2018 alin. (1) din Codul civil.

Paratul cunostea insolventa acestor clienti. Dupa neincasarea primei facturi care a fost emisa acestora, a continuat, succesiv, sa le livreze marfa, fapt care rezulta din fisele „obligatii de plata clienti” in perioada de timp dupa deschiderea procedurilor judiciare impotriva respectivelor societati, proceduri ramase fara efect.

Apelanta considera ca a facut dovada vinovatiei paratului, acesta neindeplinindu-si cu buna-stiinta obligatia asumata la pct. 1.12, recunoscand, la pct. 5, din interogatoriu ca a livrat marfa la clienti care nu plateau la termen, iar la pct. 7, ca nu a urmarit incasarea facturilor.

Paguba suferita de societate a fost produsa de salariat in legatura cu munca sa, intrucat, contrar obligatiilor asumate de catre el, a livrat marfa pe credit, fara acceptul expres al societatii, unor clienti care isi manifestasera deja insolventa prin neachitarea facturii precedente, emisa tot de catre parat, clienti de la care nu a mai putut recupera pagubele, desi a parcurs procedurile judiciare.

Intimatul a depus intampinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neintemeiat, aratand ca nu avea cum sa livreze marfurile daca acestea nu ar fi fost eliberate de catre societatea angajatoare din depozitul sau. Angajatorul a stiut de fiecare livrare in parte, dandu- si acordul pentru eliberarea marfii.

Angajatorul este cel care conduce evidenta contabila a societatii, iar nu salariatul. In cazul in care seful contabil a constatat intarzieri in plata facturilor de la anumiti clienti, trebuia sa informeze conducerea societatii pentru a se putea lua masurile ce se impun de recuperare a debitelor, cu atat mai mult cu cat plata se facea, de regula, prin ordin de plata sau bilet la ordin.

Paratul si-a indeplinit cu buna-credinta sarcinile de serviciu, urmand instructiunile angajatorului.

Toti agentii de vanzari erau retribuiti in functie de incasari, iar nu in functie de valoarea facturilor emise sau de marfa livrata.

Paratul si-a incetat activitatea la 17 februarie 2014, iar facturile vizeaza perioada 20082012.

In mod corect a retinut prima instanta ca nu sunt indeplinite conditiile pentru angajarea raspunderii patrimoniale, dat fiind ca paratul a avut calitatea de agent vanzari, nu de contabil, neavand acces la informatii bancare sau la fisa de cont bancar a reclamantei.

Apelanta a depus raspuns la intampinare in care arata ca paratul nu a contestat decizia de sanctionare disciplinara, iar sub aspectul fondului reia sustinerile din cererea de apel privind indeplinirea conditiilor pentru angajarea raspunderii patrimoniale a paratului.

Analizand apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate si a dispozitiilor art. 466 si urmatoarele din Codul de procedura civila, Curtea a apreciat apelul intemeiat, cu urmatoarea motivare:

In mod gresit prima instanta a respins actiunea reclamantei cu motivarea ca nu sunt indeplinite conditiile pentru angajarea raspunderii patrimoniale a paratului, prevazute de art. 254 din Codul muncii.

Conform art. 254 alin. (1) din Codul muncii, salariatii raspund patrimonial, in temeiul normelor raspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina lor si in legatura cu munca lor.

Paratul a fost angajatul reclamantei pe postul de agent vanzari si gestionar, calitate in care avea, potrivit art. 1.11 din actul aditional la contractul individual de munca nr. 393/7.02.2006, obligatia de a urmari incasarea facturilor la scadenta, sa incaseze contravaloarea marfurilor livrate in conformitate cu instructiunile angajatorului, evidentiind incasarile pe formulare tipizate si sa le depuna, deindata la sosire, la sediul angajatorului ori la unitatea bancara indicata de acesta; iar conform art. 1.12, obligatia de a informa angajatorul despre clientii care nu isi achita la scadenta facturile si de a nu livra acestora alta marfa pana la achitarea soldului debitor, decat cu acordul expres al angajatorului.

Paratul si-a asumat aceste obligatii prin semnarea actului aditional la contractul individual de munca nr. 393/7.02.2006, insa a nesocotit obligatiile stipulate in actul aditional, livrand marfuri catre SC D... SA, SC E... SRL, SC F... SRL, SC G... SRL, SC H... SRL, desi, asa cum rezulta din inscrisurile de la dosar, aceste societati inregistrau facturi neachitate.

Paratul a fost cercetat disciplinar, ocazia cu care a recunoscut ca, pentru a face vanzari, a livrat marfa si la clienti care nu plateau la scadenta si ca doar atunci cand conducerea i-a spus sa nu mai dea marfa, nu a mai dat.

Pentru aceste abateri, coroborat si cu alte abateri disciplinare, paratului i-a fost desfacut disciplinar contractul de munca, prin decizia nr. 416/14.02.2014, decizie necontestata de parat.

Prin apararile formulate in acest litigiu, paratul a incercat sa invoce tardivitatea emiterii acestei decizii, insa instanta nu a fost investita cu o contestatie impotriva acestei decizii, legalitatea ei putand fi analizata numai daca au fost urmate caile de contestare prevazute de lege.

Intr-adevar, livrarile de marfuri au avut loc in intervalul 2008-2012, insa reclamanta a demarat procedura de recuperare, pe cale judiciara, a creantelor de la societatile beneficiare ale marfii, proceduri care nu au putut fi finalizate cu recuperarea sumelor, datorita starii de insolvabilitate a acestor societati.

Prejudiciul societatii a devenit cert in momentul in care au fost epuizate procedurile judiciare si s-a constatat imposibilitatea executarii creantelor in raport de aceste societati debitoare.

Potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, termenul de prescriptie pentru antrenarea raspunderii patrimoniale a angajatului fata de angajator este de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune.

Raspunderea angajatului fiind subsidiara, dreptul la actiune s-a nascut in momentul in care au fost epuizate procedurile judiciare impotriva societatilor debitoare, astfel ca actiunea este formulata in termen.

Termenul de 6 luni la care face referire paratul vizeaza raspunderea disciplinara, nu actiunea in raspundere patrimoniala.

Paratul nu a facut dovada indeplinirii atributiilor de serviciu mentionate la pct. 1.11 si 1.12 din actul aditional nr. 393/2006 si nici ca a avut acceptul expres al angajatorului de a livra in continuare marfa acestor clienti.

Centralizarea facturilor de catre societate si eliberarea marfii din magazie nu echivaleaza cu un accept expres de livrare a marfii catre societati care inregistrau restante in plata facturilor.

Reclamanta a facut dovada indeplinirii conditiilor raspunderii patrimoniale: prejudiciul, reprezentat de contravaloarea facturilor neincasate si a celorlalte cheltuieli efectuate pentru recuperarea acestora, fapta paratului, constand in livrarea de produse cu incalcarea atributiilor prevazute la pct. 1.11 si 1.12 din actul aditional nr. 393/2006, legatura de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu rezultand din faptul ca livrarea de produse unor clienti insolvabili a dus la imposibilitatea recuperarii sumelor, vinovatia, dat fiind ca paratul a recunoscut, cu ocazia cercetarii disciplinare, ca, pentru a face vanzari, a livrat marfa si clientilor care nu-si achitau facturile.

Fata de cele de mai sus, in baza art. 480 alin. (2) din Codul de procedura civila, Curtea a admis apelul declarat de catre reclamanta si a schimbat sentinta apelata, in sensul admiterii actiunii si obligarii paratului la plata catre reclamanta a sumei de 233.964,77 lei, cu titlu de despagubiri, cu dobanzi penalizatoare de la data pronuntarii hotararii si pana la data platii efective.