Apel. Critici care nu vizează soluţia pronunţată de judecătorul fondului. Cereri noi formulate direct în apel

 

Cuprins pe materii: Drept procesual civil

Indice alfabetic: Limitele efectului devolutiv al apelului

Temei de drept: art. 479 C.proc.civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 479 din Codul de procedură civilă, instanţa de apel va verifica - în limitele cererii de apel - stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii

de către prima instanţă.

Or, plecând de la aceste limite ale efectului devolutiv al apelului, în cauză, prin cererea de apel reclamantul-apelant invocă doar aspecte ce nu au legătură cu hotărârea judecătorului ce a soluţionat în primă instanţă cauza, context în care Curtea nu poate proceda la examinarea cererii de chemare în judecată, care nu a fost realizată la fond.

Mai mult, prin cererea de apel se introduc noi temeiuri pentru antrenarea răspunderii intimatului-pârât, respectiv dispoziţiile art. 73 alin. (1) lit. c), art. 144 ind. 2 si art. 237 ind. 1 alin. (1) si (3) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Introducerea unor temeiuri noi pentru antrenarea răspunderii intimatului- pârât, direct în calea de atac a apelului, este prohibită de alin. (3) al art. 478 din Codul de procedură civilă, care prevede, expres, că, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 838/14.11.2018

Curtea notează că obiectul apelului îl constituie hotărârea primei instanţei pe care apelantul o poate critica, prin cererea de apel, în întregime sau numai cu privire la unele aspecte, art. 478 din Codul de Procedură civilă stabilind limitele efectului devolutiv, determinat de ceea ce s-a judecat la prima instanţă.

Căile de atac devolutive sunt acelea care pot reedita judecata în fond, aceasta, realizându- se, numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acţiune şi, în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac.

Calea de atac devolutivă, tipică, fiind apelul, prin intermediul lui se permite o nouă judecată a cauzei atât sub aspectul problemelor de fapt stabilite de prima instanţă, cât şi asupra dezlegării date problemelor de drept.

Prin sentinţa civilă nr. 504/2018 din 14 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Vaslui - Secţia civilă s-a respins, ca nefondată, cererea formulată de Cabinet Individual de Insolvenţă X. în contradictoriu cu pârâtul Y.

În considerentele hotărârii - însă - instanţa a reţinut că a fost învestită cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 169, alin. 1, lit. a) din Legea 85/2014, potrivit cu care, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin aceea că ar fi folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.

A reţinut instanţa că, deşi lichidatorul judiciar invocă efectuarea unor demersuri din care ar reieşi că administratorul utilizează bunurile societăţii în interesul propriu sau al altor persoane, acesta nu indică şi care sunt respectivele demersuri. S-a mai reţinut că singurele demersuri făcute de lichidator, respectiv adresele înaintate Primăriei S., DGRFP Iaşi - Serviciul fiscal municipal Bârlad şi Serviciului public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor

Vaslui, din care rezultă doar că societatea SC „Z.” SRL deţine în proprietate un autoturism marca Dacia 1310, fabricat în anul 2000, dobândit la data de 01.04.2007, nu probează şi împrejurarea că intimatul-pârât Y. foloseşte acest bun în interesul propriu sau al altor persoane, ci doar atestă că bunul în discuţie figurează, potrivit evidenţelor fiscale, în patrimoniul SC „Z” SRL.

Este de principiu că obiectul apelului îl formează hotărârea pronunţată în prima instanţă, potrivit art. 466 alineat (1) Cod procedură civilă. Instanţa de apel este ţinută a se pronunţa în limitele stabilite de apelant, reglementarea din articolul 477 alineat (1) Cod procedură civilă, cu denumirea marginală „limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat” fiind, în acest sens, fără echivoc.

Prin cererea de chemare în judecată ce a format obiect de învestire al primei instanţe, Cabinetul de insolvenţă X., în calitate de lichidator al societăţii debitoare „Z” SRL, a solicitat obligarea pârâtului Y., în calitate de administrator statutar al societăţii debitoare „Z” SRL, să suporte pasivul acesteia, în cuantum de 3,418 lei, reprezentând creanţe fiscale.

Temeiul de drept al acţiunii a fost art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990, potrivit cu care, bunurile rămase din patrimoniul societăţii radiate din registrul comerţului, în condiţiile prezentului articol, revin acţionarilor/asociaţilor, în condiţiile legii.

Acest temei nu a fost analizat de prima instanţă.

Instanţa de control judiciar notează că, în dezvoltarea motivelor de apel, Cabinetul de insolvenţă X., în calitate de lichidator al societăţii debitoare „Z.” SRL, nu formulează critici concrete referitoare la soluţia judecătorului fondului, ci se rezumă la a relua argumentele din cererea de chemare în judecată, fără a face vreo trimitere la împrejurarea că instanţa a soluţionat acţiunea pe un alt temei decât cel cu care a fost învestită.

Departe de a cuprinde critici axate pe nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii instanţei de fond, cererea de apel conţine, în cvasitotalitatea sa, o reproducere a stării de fapt a cauzei, a demersurilor făcute de apelant către diferite autorităţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 479 din Codul de procedură civilă, instanţa de apel va verifica - în limitele cererii de apel - stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Or, plecând de la aceste limite ale efectului devolutiv al apelului se constată că, prin cererea de apel se invocă doar aspecte ce nu au legătură cu hotărârea judecătorului ce a soluţionat în primă instanţă cauza, context în care, Curtea nu poate proceda la examinarea cererii de chemare în judecată, care nu a fost realizată la fond.

Mai mult, prin cererea de apel se introduc noi temeiuri pentru antrenarea răspunderii intimatului-pârât, respectiv dispoziţiile art. 73 alin. (1) lit. c), art. 144 ind. 2 şi art. 237 ind. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Introducerea unor temeiuri noi pentru antrenarea răspunderii intimatului-pârât, direct în calea de atac a apelului, este prohibită de alin. (3) al art. 478 din Codul de procedură civilă, care prevede, expres, că, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

În consecinţă, în baza art. 480 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă, Curtea respinge apelul formulat de Cabinet de insolvenţă X., în calitate de lichidator al societăţii debitoare „Z.” SRL, împotriva sentinţei civile nr. 504/2018 din 14 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Vaslui, Secţia civilă şi păstrează sentinţa atacată.

Având în vedere că apelantul Cabinet de insolvenţă X., în calitate de lichidator al societăţii debitoare „Z.” SRL, este căzut în pretenţii, acesta urmează să fie obligat să plătească intimatei W. suma de 200 lei, reprezentând onorariul curatorului special desemnat de instanţă.