Actiune in nulitate intemeiata pe clauzele abuzive din contractul de credit bancar avand ca obiectiv imprumut in franci elvetieni

• Legea nr. 193/2000 : art. 4, art. 14
• Legea nr. 296/2004 : art. 75, art. 76
• Legea nr. 287/2009 privind Codul civil: art. 1271, art. 2164
• Legea nr. 71/2011 : art. 107
• Codul civil de la 1865 : art. 1578
• Regulamentul BNR nr. 4/2005 : art. 3
• Jurisprudenta CEDO : C-26/13, Kasler c.Ungaria

Articolul 1578 din Codul civil de la 1865, in vigoare la data incheierii contractului, prevede ca „obligatia ce rezulta din un imprumut in bani este totdeauna pentru aceeasi suma numerica aratata in contract. Intamplandu-se o sporire sau o scadere a pretului monedelor, inainte de a sosi epoca platii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata si nu este obligat a restitui aceasta suma decat in speciile aflatoare in curs la momentul platii”.

Acelasi principiu este consacrat si de noul Cod civil care, in art. 2164, prevede ca „(1) in lipsa unei stipulatii contrare, imprumutatul este tinut sa restituie aceeasi cantitate si calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi cresterea sau scaderea pretului acestora. (2) In cazul in care imprumutul poarta asupra unei sume de bani, imprumutatul nu este tinut sa inapoieze decat suma nominala primita, oricare ar fi variatia valorii acesteia, daca partile nu au convenit altfel".

Astfel, suma de rambursat urmeaza a fi determinata in raport cu suma efectiv imprumutata, chiar si in ipoteza unor eventuale modificari ale valorii monedei. Prin urmare, obligatia de restituire urmeaza sa aiba loc in acelasi numar de unitati monetare exprimate in conventie, fara legatura cu eventuala schimbare a valorii intre punctul de plecare si scadenta.

Prin urmare nu poate fi vorba de o prevedere abuziva inserata de banca in contract faptul ca imprumutul a fost acordat in franci elvetieni, iar restituirea se face in aceeasi valuta, desi imprumutatul nu realizeaza castiguri in aceasta moneda, iar pentru a restitui ratele lunare, el trebuie sa procure aceasta moneda de pe piata, banca nefiind un factor care sa influenteze rata de schimb. Prin urmare cererea reclamantei apare ca neintemeiata, riscul valutar nefiind rezultatul unui abuz comis de banca, ci rezultatul evolutiei pe piata a monedei creditului.

Cu privire la valorificarea in prezenta speta a concluziilor CJUE in hotararea pronuntata in cauza C-26/13 (Kasler), instanta retine ca intre speta pendinte si cea care a generat pronuntarea anterior identificatei hotarari exista o diferenta esentiala in sensul ca in cazul acesteia din urma petentii au imprumutat o suma exprimata in forinti maghiari (HUF), al caror echivalent a fost stabilit in franci elvetieni (CHF), iar contractul prevedea ca stabilirea cuantumului in CHF al imprumutului se efectua pe baza cursului de schimb la cumparare al acestei monede aplicat in ziua deblocarii fondurilor, imprumutatii contestand in fata instantelor maghiare clauza care permitea bancii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vanzarea CHF.

Referitor la critica apelantei cu privire la solutia data capatului de cerere prin care s-a solicitat sa se constate ca a intervenit forta majora prevazuta la cap. 12 din contractul de credit, Curtea considera ca in mod corect prima instanta a respins acest capat de cerere, intrucat majorarea excesiva a valorii monedei CHF fata de moneda nationala nu poate fi asimilata fortei majore, intrucat fluctuatia unui curs valutar, oricat de mare ar fi aceasta, nu reprezinta un eveniment exceptional, precum cazurile clasice de forta majora, constand in starea de razboi, cutremure, calamitati naturale etc.

Codul civil din 1865, sub imperiul caruia a fost incheiat contractul de credit, nu continea o dispozitie cu caracter general privind impreviziunea, ci numai cateva aplicatii legale particulare ale acesteia. Mai mult, impreviziunea fiind o exceptie de la principiul pacta sunt servanda trebuie sa fie expres prevazuta de lege. Prin urmare, intrucat nu exista niciun temei legal care sa permita instantei sa dispuna adaptarea contractului de credit in temeiul impreviziunii, rezulta ca solicitarile apelantei in acest sens sunt neintemeiate.

In ceea ce priveste prevederile Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, este adevarat ca acesta consacra prin art. 3 alin. (1) regula platilor in moneda nationala intre rezidenti, insa alin. (3) al aceluiasi articol permite realizarea de „operatiuni (...) si in valuta, numai pe baza acordului de vointa al platilor". Odata incheiata conventia de credit prin care s-a acordat un imprumut in valuta si s-a convenit achitarea ratelor in aceeasi moneda, apelanta nu mai poate invoca regulile care guverneaza regimul valutar si de la care a inteles sa excepteze contractul pe care l-a incheiat cu parata.

Curtea de Apel Timisoara, Sectia a II-a civila, Decizia civila nr. 1145/A din 17 decembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin sentinta civila nr. 489/10.07.2015, pronuntata in dosarul nr. 710/30/2015, Tribunalul Timis a respins actiunea formulata de reclamanta S.L.L. in contradictoriu cu parata SC B. SA.

Pentru a hotari astfel, prima instanta a constatat ca prin cererea introductiva, reclamanta S.L.L. in contradictoriu cu parata SC B. SA a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar instituit in Contractul de credit ipotecar nr. HL10740/25.07.2007 si eliminarea acesteia; constatarea intervenirii fortei majore, instituite prin cap. 12 din Contract; stabilizarea (inghetarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnarii contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derularii contractului; denominarea in moneda nationala a platilor, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform caruia pretul marfurilor sau al serviciilor intre rezidenti se plateste in moneda nationala si obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata .

In motivare se arata ca in fapt, intre reclamanta, in calitate de imprumutat, si SC B. SA, in calitate de imprumutator, s-a incheiat contractul de credit ipotecar nr. HL10740/25.07.2007, avand ca obiect un credit in valoare de 139.000 CHF. La momentul incheierii contractului, raportat la circumstantele economice de la acel moment precum si la capacitatea reclamantei de intelegere a clauzelor contractuale si a implicatiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit in CHF se prefigura si a fost prezentata de reprezentantii unitatii bancare a fi cea mai avantajoasa alternativa la un credit in lei sau in euro, acest aspect constituind motivul determinant in vederea perfectarii contractului. Astfel, reclamanta s-a obligat sa returneze creditul contractat pe o durata de 336 de luni la termenele si in cuantumul stipulat in Contract, avand ca premiza cursul valutar al CHF de la aceea data.

Conform contractului, aceasta are de plata lunar o suma aproximativa de

1. CHF/luna, insa pe parcursul derularii contractului, suma efectiv platita de aceasta s-a dublat cu consecinte grave asupra capacitatii reclamantei de a-si indeplini obligatiile contractuale, determinand astfel o imposibilitate fortuita de executare si o schimbare a conditiilor contractuale avute in vedere la data contractarii creditului.

Avand in vedere pozitiile de inegalitate de pe care actioneaza partile si in vederea asigurarii unei angajari in deplina cunostinta de cauza a consumatorului in contractele de credit, este instituita in sarcina operatorului economic - banca, care are o pozitie dominanta in raport cu consumatorul, obligatia informarii in mod complet, corect si precis a celui din urma cu privire la aspectele esentiale ale produsului/ serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) si implicit cu privire la implicatiile indatorarii si la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar astfel cum reiese din O.G. nr. 50/2010.

Caracterul abuziv al clauzei de risc valutar - in Cap. 5 pct. 5.1. din Contractul de credit ipotecar mentionat este stipulat aspectul ca Rambursarea ratelor se va face in valuta in care s-a acordat creditul, la o data de scadenta stabilita de imprumutat, incepand cu luna urmatoare acordarii creditului. De altfel, in pct. 5.11 din acelasi contract se stipuleaza ca banca este autorizata sa isi recupereze valoarea transelor scadente prin debitarea conturilor in lei, conturi chiar si de depozite, la un curs actual leu/chf. Practic, prin aceasta clauza, clienta este obligata sa isi asume riscul valutar al contractului de credit, fiind o clauza abuziva. Avand in vedere obligatia de transparenta contractuala instituita in sarcina operatorilor economici, fiecare beneficiar al unui credit in valuta trebuie sa cunoasca riscurile pe care si le asuma la contractarea unui asemenea produs, iar omisiunea bancilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, constituie o incalcare a obligatiei de consiliere, sanctionata in dreptul european si national.

Raportat la prevederile legale in domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezinta un contract de adeziune continand clauze prestabilite de catre Banca care se impun clientului fara a-i da posibilitatea de a influenta continutul acestora, fapt ce determina inegalitatea pozitiilor juridice ale partilor contractante in sensul afirmarii intereselor bancii, in calitate de profesionist, in detrimentul consumatorului, care reprezinta partea mai slaba in contract, astfel ca aceasta clauza de risc valutar constituie o clauza abuziva.

Referitor la intervenirea fortei majore, a aratat ca, contractul de credit a fost semnat de catre reclamanta la data de 25.07.2007, rezultand ca, in speta se aplica cu precadere dispozitiile referitoare la Codul civil de la 1865; ca in contract este prevazut in cap. 12 ca forta majora exonereaza partea care o invoca in conditiile legii.

A considerat ca in speta, banca este in culpa referitor la riscul valutar, printre obligatiile pe care le avea fiind si aceea de „apreciere a cursului si riscului valutar" si ca in situatia in care forta majora este singura cauza a prejudiciului, este exclusa automat existenta raportului de cauzalitate dintre fapta paratului si prejudiciu; de asemenea, indirect este exclusa si vinovatia persoanei respective in cazul raspunderii civile subiective.

Cu privire la stabilizarea (inghetarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnarii contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derularii contractului, a aratat ca Amendamentul nr. 17 al Parlamentului European prevede pentru imprumuturile in moneda straina, urmatoarele obligatii, general valabile pentru creditele aflate in desfasurarea, astfel: imprumuturile in moneda straina: (1) Statele membre se asigura ca, in cazul in care un contract de credit se refera la un imprumut in moneda straina, un cadru de reglementare corespunzator este instituit la momentul in care contractul de credit este incheiat, pentru a asigura cel putin ca: (a) consumatorul are dreptul de a converti contractul de credit intr-o moneda alternativa, in conditii specificate; sau (b) sunt in vigoare alte aranjamente pentru a limita riscul ratei de schimb valutar caruia i se expune consumatorul in temeiul contractului de credit.

Prima instanta a retinut ca cererea reclamantei este neintemeiata, avand in vedere ca la data de 25 iulie 2007 intre reclamanta S.L.L. si parata SC B. SA a intervenit contractul de credit ipotecar numarul HL10740, prin care banca acorda un imprumut de 139.000 de franci elvetieni pentru o perioada de 336 de luni.

Potrivit contractului - art. 5.1 - si a graficului de rambursare reclamanta urma sa restituie creditul in rate lunare in moneda in care a fost contractat imprumutul.

Referitor la pretinsa clauza de risc valutar si solicitarea de transformare a monedei creditului din CHF in lei, la cursul din momentul incheierii contractului, instanta observa ca potrivit art.1578 din Codul civil de la 1865, „Obligatia ce rezulta dintr-un imprumut in bani este totdeauna pentru aceeasi suma numerica aratata in contract. Intamplandu-se o sporire sau o scadere a pretului monedelor, inainte de a sosi epoca platii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata si nu este obligat a restitui aceasta suma decat in speciile aflatoare in curs in momentul platii”. De asemenea art. 1576 din Codul civil de la 1865 arata ca „ imprumutul este un contract prin care una din parti da celeilalte oarecare catime de lucru, cu indatorire pentru dansa de-a restitui tot atatea lucruri, de aceeasi specie si calitate”. Aceste texte de lege aplicabile contractului, fata de momentul incheierii lui, consacra principiul nominalismului monetar.

Astfel, suma de rambursat urmeaza a fi determinata in raport cu suma efectiv imprumutata, chiar si in ipoteza unor eventuale modificari ale valorii monedei. Prin urmare, obligatia de restituire urmeaza sa aiba loc in acelasi numar de unitati monetare exprimate in conventie, fara legatura cu eventuala schimbare a valorii intre punctul de plecare si scadenta.

Prin urmare nu poate fi vorba de o prevedere abuziva inserata de banca in contract, faptul ca imprumutul a fost acordat in franci elvetieni, iar restituirea se face in aceeasi valuta, desi imprumutatul nu realizeaza castiguri in aceasta moneda, iar pentru a restitui ratele lunare, el trebuie sa procure aceasta moneda de pe piata, banca nefiind un factor care sa influenteze rata de schimb, respectiv cursul de cumparare care este cunoscut ca a avut mereu o tendinta ascendenta in timp, iar nu de scadere, tendinta fiind generala pentru monedele din spatiul european si pentru moneda americana. Prin urmare cererea reclamantilor apare ca neintemeiata, riscul valutar nefiind rezultatul unui abuz comis de banca, ci rezultatul evolutiei pe piata a monedei creditului.

Instanta de fond a apreciat ca nu poate accepta nici teza potrivit careia pe parcursul derularii contractului ar fi intervenit forta majora, motiv pentru care ar fi incidente dispozitiile art. 12 din contract, deoarece modificarea cursului de schimb chiar in proportie de 30% nu poate fi considerata un eveniment absolut imprevizibil si invincibil.

Pe de o parte concluzia se impune datorita faptului ca este de notorietate ca in perioada de dupa anul 1990 cursul principalelor monede a inregistrat o crestere in raport cu leul, in unele perioade (1996-1997, spre exemplu) acesta depasind chiar 100%. Asa fiind, reclamanta trebuia sa fie constienta de faptul ca tendinta cursului de schimb va avea, pe termen lung, mai degraba un trend crescator decat unul descrescator.

Variatia cursului de schimb nu poate fi considerata nici invincibila atata vreme cat reclamanta si-a platit in continuare ratele, desi cu niste costuri mai mari decat cele din momentul contractarii creditului.

In fine, nici prevederile Regulamentului nr. 4/2004 al BNR nu poate determina admiterea solicitarii reclamantilor privind transformarea monedei creditului in lei avand in vedere ca operatiunile de creditare a persoanelor fizice sunt incluse printre exceptiile reglementate de Anexa 2 a regulamentului, anume cea de la punctul d).

Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta S.L.L., solicitand admiterea apelului si schimbarea in tot a sentintei apelate, in sensul: constatarii caracterului abuziv al clauzei de risc valutar instituit in Contractul de credit ipotecar nr. HL10740/25.07.2007si eliminarea acesteia; constatarii intervenirii fortei majore, instituite prin cap. 12 din Contract; stabilizarii cursului de schimb CHF - leu la momentul contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derularii contractului; denominarii in moneda nationala a platilor, in virtutea principiului din regulamentul valutar conform caruia pretul marfurilor sau al serviciilor intre rezidenti se plateste in moneda nationala; cu cheltuieli de judecata.

Reclamanta apelanta sustine ca prima instanta a dispus in mod gresit respingerea actiunii sale raportat la art. 1576 si 1578 din Codul civil de la 1865, iar pe de alta parte, a respins intervenirea fortei majore, raportat la Regulamentul BNR nr. 4/2004.

Apelanta sustine ca sentinta atacata este netemeinica si nefondata, avand in vedere ca sentinta atacata are ca temei art. 1578 din Codul civil de la 1865, in raport cu care apreciaza ca suma de rambursat urma a fi determinata in functie de suma efectiv imprumutata, respectiv suma unitatilor transmise trebuie restituita intocmai. Considera ca temeiul legal avut in vedere de instanta de fond nu este aplicabil spetei, instanta de fond aplicand legea fara sa se raporteze si la spiritul ei, respectiv trebuia sa analizeze textul de lege literal si gramatical, apelanta facand o ampla prezentare a textului de lege privind impreviziunea. In prezent, art. 1271 din noul Cod civil reglementeaza in mod expres institutia impreviziunii, ca o exceptie de la principiul fortei obligatorii a contractelor, iar art. 1271 alin. (2) din noul Cod civil dispune ca daca pe parcursul obligatiilor, executarea contractului a devenit excesiv de oneroasa, facand injusta obligarea debitorului la executarea obligatiei, instanta poate interveni, pentru a dispune fie adaptarea contractului, fie incetarea acestuia.

Mai arata ca in sentinta atacata, apare o interpretare a articolului 1578 din Codul civil de la 1865, in sensul ca s-a considerat „aplicabila contractului, fata de momentul incheierii lui”, fiind principiul nominalismului monetar si impreviziunii si de asemenea, a considerat ca „suma de rambursat urmeaza a fi determinata in raport cu suma efectiv imprumutata, chiar si in ipoteza unor modificari ale valorii monedei". Considera ca pe langa faptul ca instanta de fond nu a interpretat textul legal in spiritul legii, a omis ca principiul instituit in Codul civil de la 1865 nu se aplica si contractelor asumate intr-o moneda straina.

Articolul 1578 din Codul civil de la 1865 se refera la denominarea monedei nationale, nu si situatiei in care o moneda internationala s-a supranominat, asa cum s-a intamplat in speta. In prezent, moneda nationala nu este influentata doar de inflatie (situatie s-ar aplica principiul nominalismului), ci si de piata monetara europeana sau internationala.

In speta, avem de a face cu un contractul de credit bancar in valuta, supus normelor privitoare la imprumutul de consumatie, respectiv imprumutul cu dobanda. Astfel, imprumutatorul avand o calitate speciala, vor trebui respectate cu prioritate regulile inscrise in O.U.G. nr. 99/2006 privind institutiile de credit si capitalului, precum si actele emise de autoritatea prudentiala in domeniu, dar toata aceasta legislatie in materie a fost ignorata de catre instanta de fond, apelanta sustinand ca in privinta contractelor incheiate cu consumatorii, urmeaza sa se aplice legile speciale „si, in completare, dispozitiile prezentului cod". Legea nr. 193/2000 nu exclude aplicarea regulilor din dreptul comun, iar legislatia interna nu exclude posibilitatea stipularii unor clauze de indexare monetara in materia contractelor incheiate cu un consumator.

Apelanta invoca in sustinerea afirmatiilor sale si jurisprudenta Curtii de Justitie Europene, considerand ca instanta de fond nu s-a raportat la argumentele expuse de catre reclamanta apelanta, cu privire la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, care este o clauza abuziva, intrucat, raportat la momentul incheierii contractului si la circumstantele acestuia, precum si la caracterul sau prestabilit si impus consumatorului, fara a-i acorda posibilitatea influentarii naturii acesteia, determina un dezechilibru major intre drepturile si obligatiilor asumate de catre parti, riscul valutar fiind suportat exclusiv de catre consumator cu toate consecintele negative asupra posibilitatii de respectare a obligatiilor contractuale. Caracterul abuziv al acestei clauze rezida in faptul ca obliga consumatorul sa se supuna unor conditii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala sa ia cunostinta la data semnarii contractului, spre deosebire de celalalt contractant - banca.

Or, avand in vedere obligatia de transparenta contractuala instituita in sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigentelor de informare si protectie inerente dreptului consumatorului in scopul garantarii dreptului consumatorului de a intelege prevederile si efectele pe termen lung ale contractului, fiecare beneficiar al unui credit in valuta trebuie sa cunoasca riscurile pe care si le asuma la contractarea unui asemenea produs.

Considera ca banca a cunoscut riscurile unui asemenea contract si situatia de hipovalorizare a monedei elvetiene a fost exclusa, iar omisiunea anumitor banci de a informa consumatorul complet asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru expertii financiari, dat fiind faptul ca CHF este o moneda instabila, iar la momentul incheierii contractului aceasta era la un minim istoric, cresterea valorii fata de moneda nationala fiind inevitabila, constituie o incalcare a obligatiei de consiliere, sever sanctionat in dreptul european si national intrucat este de natura sa angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecand de la o imagine deformata a intinderii drepturilor si obligatiilor asumate.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 „O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.

Referitor la excluderea interventiei fortei majore in cauza, apelanta sustine ca in contractul de credit a fost prevazut in cap. 12 ca forta majora (in conformitate cu legea) exonereaza partea care o invoca in conditiile legii si ca forta majora s-a produs prin majorarea excesiva a cursului monedei elvetiene, fiind indeplinite cele trei conditii in acest sens: exterioritatea - avand in vedere faptul ca intre cele doua parti opereaza un contract de credit, iar cazul aparut este exterior vointei partilor contractante; imprevizibilitatea se refera, deopotriva, la producerea imprejurarii respective si la efectele sau consecintele sale, in sensul in care imprejurarea putea fi prevazuta, iar cel chemat sa raspunda savarseste o fapta culpabila deoarece nu a prevazut-o si nu a luat masurile necesare pentru preintampinarea sau evitarea urmarilor sale prejudiciabile. Prin urmare, atata vreme cat cursul valutar apare ca un element total extern vointei partilor contractante, este corecta prezumtia ca partile nu aveau cum sa prevada intr-un totul acest risc valutar.

Apelanta considera ca hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor si incert raportat la puterea de intelegere a consumatorului, acesta nu are cunostinte de specialitate in domeniul financiar bancar care sa-i permita anticiparea unei cresteri accelerate a cursului de schimb si, in consecinta, asumarea in cunostinta de cauza a riscului valutar.

Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit pentru consum precum si toate celelalte conditii aplicabile contractului trebuie sa contina clauze clare, corecte, care sa nu determine interpretari echivoce ale acestora si pentru intelegerea carora sa nu fie necesare cunostinte de specialitate. Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligatia bancii de a administra riscul diminuarii lui prin organizarea adecvata a activitatii de creditare si exclude asumarea riscului operatiunii de creditare de catre consumator, iar o masura in acest sens o constituie inghetarea cursului de schimb valutar la momentul incheierii contractului, masura ce corespunde cerintelor echitatii si bunei-credinta. Intrucat s-au schimbat imprejurarile avute in vedere de parti la momentul incheierii contractului si efectele actului juridic au ajuns sa fie altele decat cele pe care partile le-au stabilit initial, apelanta considerand ca se impune revizuirea efectelor contractului in temeiul teoriei impreviziunii care odata cu intrarea in vigoare noului

Cod civil beneficiaza de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativa a solutiilor conturate in practica.

Conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar „Platile, incasarile, transferurile si orice alte asemenea operatiuni intre rezidenti, care fac obiectul comertului cu bunuri si servicii, se realizeaza numai in moneda nationala (leu), cu exceptia operatiunilor prevazute in anexa nr. 2". Achitarea ratelor lunare in temeiul unui contract de credit nu este prevazuta in Anexa nr. 2 a Regulamentului valutar astfel incat se impune ca executarea obligatiilor decurgand din acest contract sa se faca in moneda nationala.

De asemenea, efectuarea platilor in valuta implica suportarea unor costuri suplimentare in sarcina consumatorului constand in comisioanele de schimb valutar cu consecinta impovararii consumatorului, determinand o onerozitate excesiva fata de obligatia asumata, fapt contrar principiului echitatii si bunei credinte care trebuie sa guverneze executarea contractului. Avand in vedere acest aspect, denominarea in moneda nationala a platilor constituie o aplicare in fapt a prevederilor legale precum si a principiului echitatii, aceste prevederi nationale fiind in deplina concordanta cu dispozitiile europene.

Parata intimata SC B. SA a formulat intampinare, solicitand respingerea acestuia ca nefondat, cu consecinta mentinerii, ca temeinica si legala a sentintei atacate.

Examinand apelul declarat de reclamanta prin prisma motivelor de apel si a prevederilor art. 466 si urm. C.pr.civ., Curtea va constata ca acesta este nefondat.

Astfel, din actele si probele dosarului rezulta ca la data de 25 iulie 2007 intre reclamanta S.L.L. si parata SC B. SA s-a incheiat contractul de credit ipotecar numarul HL10740, prin care parata a acordat reclamantei un imprumut de 139.000 de franci elvetieni pentru o perioada de 336 de luni.

Prin contractul de credit partile au inserat o clauza contractuala prin care se stabileste ca rambursarea ratelor lunare se va efectua de catre imprumutat in aceeasi moneda in care a fost acordat creditul - art. 5.1 -, consacrand asadar in planul conventiei principiul nominalismului monetar statuat atat de Codul civil de la 1865, cat si de Codul Civil actualmente in vigoare.

Articolul 1578 din Codul civil de la 1865, in vigoare la data incheierii contractului, prevede ca „obligatia ce rezulta din un imprumut in bani este totdeauna pentru aceeasi suma numerica aratata in contract. Intamplandu-se o sporire sau o scadere a pretului monedelor, inainte de a sosi epoca platii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata si nu este obligat a restitui aceasta suma decat in speciile aflatoare in curs la momentul platii”.

Acelasi principiu este consacrat si de noul Cod civil care, in art. 2.164, prevede ca „(1) in lipsa unei stipulatii contrare, imprumutatul este tinut sa restituie aceeasi cantitate si calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi cresterea sau scaderea pretului acestora. (2) In cazul in care imprumutul poarta asupra unei sume de bani, imprumutatul nu este tinut sa inapoieze decat suma nominala primita, oricare ar fi variatia valorii acesteia, daca partile nu au convenit altfel”.

Astfel, suma de rambursat urmeaza a fi determinata in raport cu suma efectiv imprumutata, chiar si in ipoteza unor eventuale modificari ale valorii monedei. Prin urmare, obligatia de restituire urmeaza sa aiba loc in acelasi numar de unitati monetare exprimate in conventie, fara legatura cu eventuala schimbare a valorii intre punctul de plecare si scadenta.

Prin urmare nu poate fi vorba de o prevedere abuziva inserata de banca in contract faptul ca imprumutul a fost acordat in franci elvetieni, iar restituirea se face in aceeasi valuta, desi imprumutatul nu realizeaza castiguri in aceasta moneda, iar pentru a restitui ratele lunare, el trebuie sa procure aceasta moneda de pe piata, banca nefiind un factor care sa influenteze rata de schimb. Prin urmare cererea reclamantei apare ca neintemeiata, riscul valutar nefiind rezultatul unui abuz comis de banca, ci rezultatul evolutiei pe piata a monedei creditului.

Prin contractul de credit nr. HL13811/12.07.2007, partile au optat pentru creditul in moneda CHF (art. 1.1), iar potrivit art. 5.1 rambursarea ratelor lunare se face in moneda in care a fost acordat creditul. Astfel formulate clauzele in discutie apar a fi o aplicatie si o consecinta fireasca a principiului nominalismului monetar consacrat legislativ si nu o sarcina plasata nelegal asupra consumatorului.

Cu privire la valorificarea in prezenta speta a concluziilor CJUE in hotararea pronuntata in cauza C-26/13 (Kasler), instanta retine ca intre speta pendinte si cea care a generat pronuntarea anterior identificatei hotarari exista o diferenta esentiala in sensul ca in cazul acesteia din urma petentii au imprumutat o suma exprimata in forinti maghiari (HUF), al caror echivalent a fost stabilit in franci elvetieni (CHF), iar contractul prevedea ca stabilirea cuantumului in CHF al imprumutului se efectua pe baza cursului de schimb la cumparare al acestei monede aplicat in ziua deblocarii fondurilor, imprumutatii contestand in fata instantelor maghiare clauza care permitea bancii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vanzarea CHF.

Petentii au prevalat natura abuziva a clauzei, in masura in care prevede, pentru rambursarea imprumutului, aplicarea unui curs diferit de cel utilizat pentru punerea la dispozitie a acestuia.

Aceasta cauza se inscrie in contextul ofertei de contracte de credit de consum incheiate in monede straine. Recurgerea la acest tip de contracte, care constituie o practica relativ curenta in anumite state membre ale Uniunii Europene si care, primafacie, poate fi considerata atractiva de imprumutati datorita ratei dobanzii, inferioara celei aplicate in general, s a dovedit problematica, in urma crizei financiare internationale de la sfarsitul anilor 2000, pentru numerosi particulari, din cauza deprecierii puternice a anumitor monede in raport cu moneda straina vizata (in special francul elvetian). Acesti particulari au fost obligati sa ramburseze sume lunare, exprimate in moneda nationala, considerabil mai mari decat cele pe care ar fi trebuit sa le achite daca ar fi fost calculate pe baza ratei de schimb istorice, aplicabila la momentul deblocarii imprumutului. Inconvenientele observate au fost atat de mari incat, prin ricoseu, sectorul bancar al anumitor state membre a fost considerabil afectat de acestea (concluzii AG Wahl, pct. 1).

Hotararea CJUE amintita mai sus nu a statuat nimic cu privire la caracterul nevalabil al vreunei clauze contractuale propriu-zise si nici nu a impus modificarea cursului de schimb agreat prin contract.

Curtea retine ca, in prezenta cauza, la momentul incheierii contractului nu se putea stabili evolutia viitoare a valorii francului elvetian, respectiv a liniei ascendente sau descendente a cursului de schimb CHF/leu, pentru a putea fi imputata paratei lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului sau lipsa de claritate si inteligibilitate a clauzei.

Faptul ca, anterior momentului la care a fost incheiat contractul, moneda CHF a avut un curs fluctuant nu poate fi valorificat doar ca fiind o expresie a riscului ca in viitor costul creditului sa creasca, asa cum conchide reclamanta, ci lipsa de stabilitate putea sa genereze de asemenea ipoteza contrara, fiind de esenta unui astfel de contract ca ambele parti trebuie sa accepte toate riscurile aferente cursului de schimb asociate unui imprumut contractat intr-o moneda diferita de cea in care sunt incasate veniturile.

Referitor la critica apelantei cu privire la solutia data capatului de cerere prin care s-a solicitat sa se constate ca a intervenit forta majora prevazuta la cap. 12 din contractul de credit, Curtea considera ca in mod corect prima instanta a respins acest capat de cerere, intrucat majorarea excesiva a valorii monedei CHF fata de moneda nationala nu poate fi asimilata fortei majore, intrucat fluctuatia unui curs valutar, oricat de mare ar fi aceasta, nu reprezinta un eveniment exceptional, precum cazurile clasice de forta majora, constand in starea de razboi, cutremure, calamitati naturale etc.

Din analiza art. 107 din Legea nr. 71/2011, potrivit caruia, „dispozitiile art. 1271 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplica numai contractelor incheiate dupa intrarea in vigoare a Codului civil", rezulta ca aceasta dispozitie cu caracter general poate fi invocata doar pentru contractele incheiate dupa intrarea in vigoare a noului Cod civil.

Codul civil din 1865, sub imperiul caruia a fost incheiat contractul de credit, nu continea o dispozitie cu caracter general privind impreviziunea, ci numai cateva aplicatii legale particulare ale acesteia. Mai mult, impreviziunea fiind o exceptie de la principiul
pacta sunt servanda
trebuie sa fie expres prevazuta de lege. Prin urmare, intrucat nu exista niciun temei legal care sa permita instantei sa dispuna adaptarea contractului de credit in temeiul impreviziunii, rezulta ca solicitarile apelantei in acest sens sunt neintemeiate.

In ceea ce priveste prevederile Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, este adevarat ca acesta consacra prin art. 3 alin. (1) regula platilor in moneda nationala intre rezidenti, insa alin. (3) al aceluiasi articol permite realizarea de „operatiuni (...) si in valuta, numai pe baza acordului de vointa al platilor". Odata incheiata conventia de credit prin care s-a acordat un imprumut in valuta si s-a convenit achitarea ratelor in aceeasi moneda, apelanta nu mai poate invoca regulile care guverneaza regimul valutar si de la care a inteles sa excepteze contractul pe care l-a incheiat cu parata.

P
entru considerentele mai sus expuse, neexistand motive de schimbare sau anulare a sentintei apelate, in baza art. 480 de procedura civila, Curtea va respinge apelul declarat de reclamanta S.L.L. impotriva sentintei civile nr. 489/10.07.2015, pronuntata de Tribunalul Timis in dosarul nr. 710/30/2015.