Abuzul De Incredere - - Consultanță Juridică Online 24/7
avocati bucuresti
Furtul calificat
22 iulie 2012
Avocat Online
Delapidarea
14 august 2012

Abuzul de incredere

cabinet avocat

cabinet avocat

Abuzul de încredere

  Update:

Conform art. 238 Cod Penal, însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Obiect

  • Obiectul juridic special: relațiile sociale privitoare la protecția patrimoniului, a posesiei ori a detenției, care implică încrederea în cadrul raporturilor juridice;
  • Obiectul material: un bun mobil, corporal, animat sau neanimat, care are o minimă valoare economică.

Subiectul

  • Subiectul activ: orice persoană care are calitatea de detentor precar al bunului mobil al altuia, cu orice titlu şi cu un anumit scop;
  • Participația penală este posibilă sub toate formele;
  • Subiectul pasiv: orice persoană de la care autorul a primit bunul mobil în detenție, cu orice titlu şi cu un anumit scop.

Latura obiectivă

  • Elementul material constă în una din următoarele acțiuni: însuşirea pe nedrept, dispunerea pe nedrept (încheierea de acte juridice de dispoziție pe nedrept sau efectuarea de acte de dispoziție materială), folosirea pe nedrept, refuz abuziv de restituire (cererea de restituire trebuie să fie fermă, expresă; restituirea parțială echivalează cu nerestituirea);
  • Urmarea imediată: împosedarea făptuitorului şi producerea unui prejudiciu în patrimoniul proprietarului;
  • Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

  • Intenție directă sau indirectă.

Tentativa

  • Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate;
  • Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte.

Consumarea şi epuizarea

  • Se consumă în momentul însuşirii pe nedrept a bunului, al dispunerii pe nedrept de bun, al folosirii lucrului pe nedrept sau al refuzului abuziv de restituire;
  • Infracțiunea poate fi săvârșită în formă continuată, cu excepția cazului în care elementul material îmbracă forma refuzului nejustificat de restituire.

Pedeapsa

  • Închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Elemente de procedură

  • Acțiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
  • Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală;
  • Termenul de formulare a plângerii prealabile curge de la primul refuz, în cazul în care elementul material se realizează în modalitatea refuzului nejustificat de restituire.

 

Abuzul de incredere

1. Conţinutul legal

Abuzul de încredere este reglementat de art. 213 C. pen. şi constă în însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acel bun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui.

De esenţa abuzului de încredere este tocmai comportarea incorectă, abuzivă, şi păgubitoare a celui care deţine un bun ce i-a fost încredinţat de altul pentru a-l păstra sau pentru a-i da o anumită întrebuinţare; acesta, în dispreţul încrederii ce i s-a acordat, trece acel bun în propria sa stăpânire.

Pericolul pe care îl prezintă această infracţiune constă în faptul că loveşte în acel minim de încredere şi de probitate care trebuie să existe în raporturile patrimoniale dintre membrii colectivităţii, încredere şi probitate fără de care valorile sociale de ordin patrimonial nu s-ar putea forma şi consolida.

Devenind detentor al bunului, făptuitorul interverteşte în mod abuziv această de­ten­ţie într-o stăpânire deplină, comportându-se ca şi cum ar fi proprietarul acelui bun, abuzând astfel de încrederea celui care i l-a încredinţat.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile so­cia­le de ordin patrimonial a căror dezvoltare implică o anumită încredere pe care participanţii trebuie să şi-o acorde unii altora, şi fără de care nu sunt posibile relaţii sociale patrimoniale normale.

b) Obiectul material. Abuzul de încredere are ca obiect material bunul mobil al altuia, deţinut cu orice titlu de către făptuitor şi pe care prin intervertirea titlului acesta şi l-a însuşit ori a dispus de el.

Pot constitui obiect material al infracţiunii bunurile imobile prin destinaţia lor (de exemplu, animalele pentru munca câmpului, utilajele, agregatele de muncă cu utili­zări specifice agriculturii, bunurile mobile prin încorporare (de exemplu, ţiglele, ulu­ci­le, ţevile, recoltele, arborii de păduri – a se vedea enumerarea făcută în art. 462-464 C. civ.).

De asemenea, sunt asimilate bunului mobil înscrisurile de orice fel dacă au fost încredinţate făptuitorului pentru a fi vândute sau pentru achiziţionarea altui bun; banii obţinuţi prin vânzarea acestuia sau bunul achiziţionat constituie obiect material al infracţiunii.

Pentru ca bunul mobil să fie obiect al abuzului de încredere, trebuie ca în mo­mentul săvârşirii faptei acesta să aparţină altuia. Poate constitui obiect material al abuzului de încredere şi bunul asupra căruia făptuitorul are numai un drept de co­proprietate, dacă acel bun este indivizibil, sau plusul care depăşeşte cota parte care îi aparţine în cazul unui bun individual. De aceea, constituie abuz de încredere fapta unuia dintre soţi de a-şi însuşi sau de a dispune pe nedrept de un bun comun aflat în detenţia sa exclusivă sau fapta unui concubin de a însuşi din domiciliu comun un bun coproprietate a concubinilor. În cazul bunurilor proprietate comună a soţilor, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 213 C. pen., în momentul săvârşirii infracţiunii, bunul trebuie să se afle în detenţia exclusivă a făptuitorului. De exemplu, comite această infracţiune unul dintre soţi care, având în posesia sa exclusivă, autoturismul pro­prietate comună a soţilor îl vinde altei persoane. Vânzarea fiind un act de dispoziţie se realizează conţinutul infracţiunii de abuz de încredere.

În codul familiei se prevede că, în ceea ce priveşte bunurile mobile, actele de dispoziţie pot fi făcute de un soţ, consimţământul celuilalt fiind prezumat numai dacă actul de dispoziţie este în interesul ambilor soţi. Ori în situaţia descrisă, actul de dispoziţie profitând în exclusivitate unuia dintre soţi, în mod corect se va proceda la încadrarea faptei ca abuz de încredere.

Bunul mobil aparţinând altuia trebuie să fie deţinut de făptuitor cu orice titlu. Dacă bunul nu este deţinut de făptuitor, ci se află în detenţia altuia ori este un bun ieşit fără voie din deţinerea unei persoane, însuşirea acestuia nu constituie infracţiunea de abuz de încredere, ci infracţiunea de furt, sau eventual, de însuşire a bunului găsit.

În fine, bunul mobil trebuie să se afle în deţinerea făptuitorului cu orice titlu. Aceasta presupune ca făptuitorul să deţină bunul în virtutea unui raport juridic patrimonial, în baza căruia are fie obligaţia de a-l păstra şi conserva, fie de a-l folosi în anumite condiţii, de pildă bunul i-a fost dat în gaj, în depozit, pentru transport ori i-a fost împrumutat.

Abuzul de încredere este exclus în cazul în care nu există un raport juridic care să confere detenţia asupra bunului, făptuitorul aflându-se numai în situaţia de a efectua anumite operaţii asupra bunului sau de a veghea asupra acestuia.

O problemă destul de dezbătută este aceea dacă nerestituirea unei sume de bani, obiect al unui contract de împrumut poate fi calificată ca abuz de încredere sau nu. Ne referim la această situaţie, deoarece în faţa instanţelor de judecată se ridică tot mai frecvent problema caracterizării juridice a unor astfel de fapte.

Această chestiune a format de altfel şi obiectul discuţiilor purtate în trecut cu ocazia adoptării Codului penal din 1936. Potrivit opiniei exprimate cu acest prilej fapta nu constituie abuz de încredere, dar nici o altă infracţiune.

Afirmăm acest lucru având în vedere că abuzul de încredere presupune ca acela care deţine un bun să nu aibă vreun drept de dispoziţie cu privire la acel bun, ori în cazul împrumutului de bani, împrumutatul are dreptul să folosească aceşti bani după cum doreşte, bineînţeles cu obligaţia restituirii la termen. Nerestituirea sumei de bani constituie un litigiu civil, care va fi rezolvat conform regulilor procedurii civile.

Pentru toate situaţiile asemănătoare cu cea descrisă, doctrina penală a instituit o regulă general valabilă, conform cărora nu va fi săvârşită infracţiunea de abuz de încre­dere atunci când în temeiul raportului juridic existent între părţi deţinătorul bunu­lui este îndreptăţit să dispună de bun, să şi-l însuşească ori să refuze restituirea.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ. Autor al infracţiunii de abuz de încre­dere este totdeauna persoana care deţine cu orice titlu un bun mobil al altuia şi transformă în mod abuziv calitatea de deţinător al bunului în cea de pretins pro­prietar.

În practica judiciară mai veche s-a decis că fapta vânzătorului de la o societate comercială cu capital de stat, privat sau mixt de a-şi însuşi banii rezultaţi din vânzarea bunurilor ce i-au fost încredinţate, constituie abuz de încredere. Se afirmă că „reprezintă un abuz de încredere, faptul aceluia care îşi însuşeşte sumele încasate drept preţ al vânzării unor mărfuri ce-i fuseseră încredinţate cu însărcinarea de a le vinde şi a primi preţul”, deci în anumite situaţii subiectul activ poate avea o anumită calitate.

Participaţia penală este posibilă în oricare din formele sale.

b) Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică privată ori publică de la care autorul a primit, cu un anumit titlu, un bun mobil pe care l-a însuşit

Abuzul de incredere

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material se poate realiza printr-una din următoa­rele acţiuni: însuşirea bunului, dispunerea pe nedrept de acel bun sau refuzul de a-l restitui.

În cazul în care făptuitorul deţine mai multe bunuri ale aceleiaşi persoane, dacă îşi însuşeşte unele dintre acestea, dispune de altele sau refuză să le restituie, el va comite o singură infracţiune. Prin expresia „însuşirea unui bun mobil al altuia” folosită în art. 213 C. pen. se înţelege luarea acelui bun în stăpânire de către făptuitor care, deşi este numai deţinător al bunului, se comportă faţă de acesta ca şi când ar avea calitatea de proprietar. Însuşirea are un caracter abuziv, deoarece se efectuează asupra bunului aparţinând altei persoane.

A dispune pe nedrept de un bun presupune a efectua acte de dispoziţie pe care, potrivit titlului deţinătorul nu avea dreptul să le facă. Nu va exista infracţiune în situaţia în care, detentorul bunului dispune de acel bun, iar în actul juridic prin care s-a transmis detenţia, nu se interzicea acest lucru.

Refuzul de restituire constă în manifestarea de voinţă a făptuitorului de a nu înapoia bunul care i-a fost încredinţat şi de a-l reţine pentru sine; actul constituie un abuz din partea deţinătorului.

Refuzul restituirii poate fi, pe de o parte, expres atunci când făptuitorul declară explicit că nu înţelege să restituie bunul, iar pe de altă parte, implicit, când fără a exista o declaraţie expresă a făptuitorului, refuzul rezultă din manifestarea acestuia (de exemplu, făptuitorul susţine neadevărat că bunul s-a furat, distrus etc.).

Pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere prin refuzul restituirii bunului este necesar ca acest refuz să fie nejustificat, să se întemeieze pe intenţia făp­tuitorului de a-l însuşi; aceasta nu presupune şi efectuarea unui act de dispoziţie asupra bunului, întrucât simplul refuz neîntemeiat este suficient.

Refuzul întotdeauna presupune în mod normal o cerere de restituire. Cererea de restituire trebuie să fie adresată la data scadenţei, iar lipsa unei asemenea cereri urmată de refuzul detentorului de a înapoia bunul nu poate angaja răspunde­rea penală a acestuia. Cererea de restituire trebuie să fie adresată celui ce deţine bunul de către persoana ori persoanele îndreptăţite (proprietarul bunului, mandatarul sau de acela de la care detentorul a primit bunul) şi nu de o altă persoană care pretinde un drept asupra bunului respectiv. Refuzul de a restitui bunul trebuie să fie o manifestare certă, o simplă întârziere, amânare de scurtă durată, invocarea unor obiecţii serioase, nu echivalează cu un refuz.

Oferirea unei restituiri parţiale sau numai a bunului, fără fructele cuvenite, va constitui un refuz de a restitui diferenţa reţinută pe nedrept.

b) Urmarea imediată. Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii de abuz de încredere trebuie să aibă ca urmare imediată modificarea situaţiei bunului şi crearea unei situaţii contrare celei care ar fi trebuit să existe dacă nu ar fi fost în­călcată în mod abuziv încrederea acordată făptuitorului. Subiectul pasiv nu mai poate să-şi exercite drepturile asupra bunului care îi aparţine.

Prin schimbarea situaţiei bunului se produce, pe cale de consecinţă, şi un prejudiciu material persoanei fizice sau juridice private ori publice. Urmarea imediată nu trebuie confundată cu prejudiciul, care este subsecvent producerii consecinţelor menţionate, adică schimbarea situaţiei bunurilor materiale. Pentru existenţa infracţiu­nii, este suficientă numai urmarea imediată, de aceea acoperirea ulterioară a prejudi­ciu­lui sau chiar anticipată nu înlătură existenţa infracţiunii. De asemenea, nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii dacă făptuitorul a obţinut sau nu vreun profit din comiterea infracţiunii.

c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunile incriminate si urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate; aceasta rezultă implicit din săvârşirea acţiunilor descrise în norma de incriminare.

B. Latura subiectivă. Elementul subiectiv al infracţiunii de abuz de încredere îl for­mea­ză intenţia sub ambele modalităţi (directă sau indirectă); făptuitorul prevede, urmăreşte sau acceptă ca prin acţiunile sale abuzive, să-l pună pe proprietarul bunu­lui în imposibilitatea de a-şi exercita drepturile privitoare la acel bun şi să-i producă în acest mod o pagubă. Mobilul sau scopul nu au relevanţă în realizarea laturii subiec­tive; de ele se va ţine seama la individualizarea pedepsei.

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A. Forme. Deşi infracţiunea de abuz de încredere este susceptibilă de toate for­mele imperfecte, legea nu pedepseşte nici actele pregătitoare, nici tentativa la in­frac­ţiune. Infracţiunea de abuz de încredere este o infracţiune instantanee, consumarea ei are loc o dată cu executarea în întregime a oricăreia dintre acţiunile ce formează elementul material.

În modalitatea refuzului de restituire, practica judiciară a decis că această infrac­ţiune se consumă, o dată cu refuzul nejustificat de restituire a bunului.

Aşa cum am mai precizat, dacă în contractul de depozit, gaj etc. sau în orice alt contract care a transmis detenţia bunului, se prevede o dată de restituire, cererea făcută până la acea dată neavând temei legal, orice refuz de restituire nu va avea caracter ilicit. După primul act prin care făptuitorul refuză să predea, să restituie bunul, infracţiunea se consumă, repetarea ulterioară a refuzului fiind lipsită de rele­vanţă.

Dacă în urma solicitării bunului împrumutat părţile au convenit asupra unei date de restituire, consumarea are loc la expirarea termenului astfel stabilit; simpla nerestituire a bunului la termen nu echivalează cu consumarea infracţiunii

Întrucât abuzul de încredere este o infracţiune intenţionată şi susceptibilă de repetabilitate, ea se poate comite şi în forma continuată; în acest caz, epuizarea are loc o dată cu săvârşirea ultimului act din componenţa activităţii infracţionale.

B. Modalităţi. Abuzul de încredere se poate realiza prin mai multe modalităţi normative, şi anume: însuşirea bunului altuia, dispunerea pe nedrept de un asemenea bun, ori refuzul de a-l restitui, ca şi printr-o varietate de modalităţi faptice determinate de natura relaţiilor juridice dintre deţinătorul bunului şi persoana care i l-a încredinţat, de specificul bunului mobil deţinut ori de sarcinile care revin celui căruia i s-a încredinţat bunul altuia.

C. Sancţiuni. Abuzul de încredere se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă.

În legătură cu punerea în mişcare a acţiunii penale s-a decis că aceasta se poate face la plângere prealabilă şi în situaţia când bunul aparţine în tot sau în parte pro­prietăţii private a statului. De fapt, o asemenea concluzie se desprinde şi din inter­pretarea art. 41 alin. (2) din Constituţie care stabileşte acelaşi regim juridic şi aceeaşi ocrotire proprietăţii private, ca şi domeniului privat al proprietăţii statului.

În acest sens, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţia „cu excepţia cazului când acesta este în parte sau în întregime al statului” prevăzută la art. 213 alin. (2) C. pen. este neconstituţională.

Afla mai multe despre activitatea cabinetului nostru accesand pagina Cabinet Avocat .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Consultații Juridice
Consultații Juridice
Bună ziua, Cu ce vă putem ajuta?
Connecting...
Programează Consultație
Luni – Vineri: 10:00 – 18:00

Onorarii Rezonabile - orare, fixe, de succes
Busy
:
:
:

Datele introduse sunt folosite pentru a vă contacta. Prin utilizarea serviciilor, acceptați politica de confidențialitate.
Suntem online
:
:
Această sesiune de discuții s-a încheiat.